În universul magic al datului cu părerea am ajuns să ne fie frică şi de umbra noastră, aşa mică, plăpândă şi inertă cum e ea şi că o să ne afle cele mai tainice secrete. Societate, sau mai bine zis social media ne-a învăţat că totul trebuie să fie perfect, lucrurile trebuie să fie doar roz, să ai constant numai norişori pufoşi ce se ţin de mână şi cântă în cor în cinstea fericirii tale. Dar ce ne facem când acei norişori pufoşi se transformă într-o fortuna urâtă ce te azvârle în tenebrele celor mai negre şi mai chinuitoare gânduri ale tale? Iar când arunci o privire la tot ce e în jurul tău e doar o iluzie ce nu îţi ţine nici de cald, nici de sete, ba mai mult te îndeasă în gaura neagră în care ai intrat cu gândul deja?

Hey! Bună! Sunt Nicoleta (pentru cine un mă ştie şi nu a dat de mine până acum) şi am relativ des momente de introspecţie şi frământare filosofică prin care mă învârt în căutarea unor rasounsuri. Acum, dacă este să ne luăm după regatul Social Media şi după practica uzuala a vremii, frumos şi elegant în asemenea momente ar fi să vii în faţa lumii şi să te declari un om nou, să maschezi totul ca şi cum a fost un episod prost regizat de enterocolită şi să te declari un învingător ce va să cucerasca lumea într. -un nemurirea sorţii. DAR foarte important, trebuie să amesteci mai mult sau mai puţin discret şi cuvântul “depresie”, a şi “anxietate” că dă bine la cameră, ca să faci mai mulţi “falloerşi” că de “doar numerele este bune şi contează” (apropo acesta este un alt subiect de care vreau să vă vorbesc cât de curând, mă refer la exprimare, nu la “falloerşi”).


Bun, deci am stabilit că lumea în care trăim, ne faces a ne simţim obligaţi de peisajul morganistic pe care ni-l creăm în lumea online şi ajungem să ne dublăm viaţa: “viaţa online” şi “viaţa reală”. Partea nasoală rău de tot începe când cele două vieţi pe care le trăieşti sunt diametral opuse, se bat în cap şi concurează una cu cealaltă care să îţi mănânce mai mult timpul şi eventual existenţa. Uite un motiv pentru care norişorii pufoşi ce cântă în cor, încep să devină o furtună urâtă… În astfel de momente, ori faci pe renăscutul şi începi să dai lecţii de viaţă şi să te crezi un proaspăt iniţiat, ce să vezi, într-o nouă viaţă (să mai zică cineva că numai pisica are nouă vieţi 🙂 ), ori ajugi să îţi sinucizi una din vieţi (de regulă pe cea reală) şi încerci să te minţi că viaţa din online este total pentru tine.


Unde vreau să ajung cu toate astea şi de ce am deschis discuţia despre acest subiect? Ştiţi că în decembrie, chiar de sărbători, nu am trecut printr-o perioadă tocmai plăcută şi pentru că eran în mijlocul filamrii unei serii de clipuri pe care voi aţi dorit-o cu ardoare şi pe care, recunosc, şi eu mi-am dorit să o fac pentru că reprezenta o provocare, v-am anunţat de starea mea. Nu am vrut nici să fac paradă, nici să îmi plâng de milă (deşi majoritatea oamenilor aşa au înţeles), nici să renunţ la serie (lucru ce m-ar fi afundat şi mai rău în tenegrele acelei găuri negre a gândurilor), ci pur şi simple am vrut să vă anunţ că starea mea s-a schimbat, că planurile mele au fost date peste cap şi că încerc să mă adun cum pot. De aici şi până la a primii mesaje în care să mi se spună că sunt o nenorocită ordinară care nu vrea să îşi ţină promisiunile şi încearcă să atragă atenţia văicărindu-se şi lamentându-se, nu a fost decât un pas. Oamenii s-au văzuţi îndreptăţiţi să îmi reproşeze că am tupeul ordinar să nu îmi ţin “viaţa din online” conform standardelor (pe care nu ştiu cine naiba le-a stabilit, dar trecem peste) şi că din acest motiv nu am să fiu niciodată la înălţimea ălora şi ălora, şi ălora, şi mai ales a ălora pe care încerc cu disperare să îi copiez.


În primul rând că eu tot timpul m-am declarat posesoarea a doi neuroni blonzi, plăpânzi, micuţi, anemici şi amărâţi (unul din esi chiar a fost electrocutat de câteva ori şi e cam ameţit 😀 ) şi nu aş putea niciodată să îmi ţin “viaţa mea” pe două planuri! Niciodată! Exclus! Nu aş putea să îmi conturez o “imagine în online” şi una normală pentru că un m-ar duce capul să ţin minte toate minciunile, toate aberaţiile pe care ar trebui să le inventez şi nici un aş avea energia necesară ca să o dedic construirii acestei “vieţi”. Aşa că mereu v-am arăta lucrurile aşa cum sunt şi cum îmi vin. Nu este un exerciţiu aici de falsă modestie sau de aroganţă mascată prin care să încerc să fac restul lumii să pară mică în comparaţie cu nobilimea mea! Nu! Este doar o realitate pe care simt nevoia să o expun iar şi iar, ca lumea să un creadă că inventez lucrui doar ca să mă victimizez (că am fost acuzată şi de asta). Eu nu aş fi în stare să îmi creionez o imagine perfectă cu norişori cântători, cum vă ziceam la început, pentru că fizic şi pshic un am cum să ţin pasul cu ea. Aşa că vă arăt crâmpee din ce fac, din viaţa mea şi încerc să le expun de o manieră relaxată şi prietenoasă pentru a putea crea o relaţie apropiată cu cei ce vor să mă urmărească şi să simtă că nu sunt singuri, că mai au şi alţii problemele lor şi că mai sunt şi alţii ce nu au o viaţă perfectă.


V-am vorbit de multe ori despre asta, am scris şi aici şi am zis şi în clipuri, nu încercaţi să vă comparaţi cu oamenii din online pentru că de cele mai multe ori nici ei un se recunosc când se uită acolo. Încercai să priviţi acele vieţi frumoase din online doar că pe un album foto în care se adună doar momentele fericite (ceea ce şi este) şi un vă mai comparti cu cei de acolo pe principiul “ăla are şi eu nu am”. Nu e sănătos, nu e realist şi nu vă ajută la nimic. E bines a te inspiri din viaţa altora, e bine să vrei mai mult dar adevăratele valori ce ne ajută să trecem prin viaţă nu sunt nici în online şi nici în oamenii din spatele pozelor. Pentru a-ţi forma nişte principii şi o coloană vertebrală trebuie întâi să intri în acea gaură neagră a gândurilor şi să sapi adac, să cauţi în strafunsdul tău, să vezi ce eşti tu ca om şi ce preţ pui pe tine, şi abia apoi să îţi setezi orizonturi şi zei către a căror viaţă să tinzi. Social media a făcut din noi nişte oameni incapabili de a relaţiona, de a gândi singuri, de a ne bucura de lucruri simple fără a fi mărite ca prin lentila unei lupe şi de a fi trişti, dar mai ales de a ne permite luxul să arătăm că suntem trişti fără să fim judecaţi, criticaţi sau blamaţi. Tristeţea este parte din viaţă şi nu trebuie să o respingem şi cu atât mai puţin trebuie să fim oripilaţi când cineva spune la modul declarativ “sunt trist”!

Cu ce rămâneţi în urma acestui articol?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close