Fashion, Lifestyle

De ce nu există elite sociale în România?

Am publicat ieri un clip în care vă vorbeam despre eleganţă şi ce înseamană ea (dacă nu l-aţi văzut, îl găsiţi aici) şi v-am promis că o să discutăm mai mult despre elite sociale, despre clase şi mai ales de ce lipseşte aproape cu desăvârşire elita societăţii noastre. Am făcut afirmaţia asta într-un clip trecut şi câţiva s-au sensibilizat foarte tare pentru că li s-a părut jignitorare, dar eu am o logică în spate şi o să vă explic.

Bun, haideţi să pornim pe firul istoriei şi să ne uităm aşa la cum a fost parcursul nostru istoric, care au fost interesele majore ale celor care au trecut pe la conducerea noastră şi cum a evoluat societatea românească în timp şi veţi înţelege de ce preocupările noastre nu au fost la fel ca ale englezilor sau ale francezilor, pentru că atunci când vorbim de eleganţă, se subînţelege şi o formă de elitism şi în momentul în care nouă ne lipseşte aşa ceva, este firesc să avem o perspectivă diferită asupra eleganţei.

Dacă este să o luăm de la Decebal încoace, principalul obiectiv al celor care au condus ţara a fost siguranţa naţională şi liniştea oamenilor. Până la Marea Unire, oricum eram împărţiţi şi fugeam toţi ca potârnichile care încotro vedea, aşa că era firesc să nu ne pese de eleganţă, conduită, cum se fac lucrurile cu gust. Dacă vă uitaţi la toţi conducătorii noştri din istorie, scopul lor principal era să îşi menţină teritoriul, să evite atacurile şi să aibă ce da de mâncare oamenilor. În asemenea momente să vii să vorbeşti de cultură, rafinament şi etichetă, era complet anapoda, dar ţările din Vest făceau mari progrese în sensul ăsta. Şi dacă vreţi un exemplu, uitaţi-vă numai la câte a făcut Ludovic al XIV-lea pentru cultură şi cât de înaintaţi erau ei în sensul ăsta, în comparaţie cu noi. La noi singura formă de cultură predominantă a fost construitul de biserici, dar şi asta până s-a dovedit că sunt prea scumpe, şi exista să zicem o formă de justificare deoarece fiind mereu supuşi atacurilor din exterior, nu îţi mai rămânea decât să te gândeşti la ajutorul divin şi să încerci să îl îmbunezi cum crezi mai bine.

Au existat şi momente în istoria noastră când prin naţiile care treceau peste noi, asimilam şi cultura dar efectele au fost destul de mediocre şi vă explic imediat şi de ce.

Spre exemplu, în perioada fanariotă, românii au luat prima dată contact cu teatrele, cu bâlciurile şi tot felul de forme din astea artistice ce nu ne erau obişnuite prin aceste părţi. Problema aici a fost că aceste forme de cultură nu erau deschise către marea masă, ţăranii, oamenii de rând nu aveau acces la asemena forme de divertisment ce erau destinate domnilor, care domni, încercau să se delimiteze de cei de rând, ba mai mult, dacă nu reuşeau să moară printr-o circumstanţă stupidă, migrau către alte ţări pentru că nu suportau să rămână prin aceste locuri.

După aceia avem perioadele în care am fot atacaţi/subjugaţi de turci, care turci, au cultura lor şi care cultură este toatal diferită de cea occidentală care se răspândea deja în întreaga lume. Deşi în Imperiul Otoman exista o tradiţie pentru cultură, artă, maniere şi tot ce înseamnă “să duci o viaţă bună”, la noi nu prea au ajuns multe lucruri fiindcă noi eram ocupaţi cu găsirea soluţiilor să scăpăm de ei, exista o adversitate faţă de turci (era firesc din moment ce ne cuceriseră) şi din nou, scopul nostru principal era siguranţa şi ziua de mâine.

Dacă ne uităm peste Carpaţi, acolo erau probleme similare cu Imperiul Austro-Ungar, care deşi încerca să “civilizeze” Ardealul (şi oricum le-a ieşit mai mult decât ăstora din Sud, dacă mă întrebaţi pe mine), adversitatea românilor faţă de ei era uriaşă, la fel căutau forme să se diferenţieze de şi mai ales să scape de ei.

Pe lângă aceste aspecte, a existat mereu o mare diferenţiere între pătura de jos, ţăranii, şi elita asta civilizată. Să nu uităm că ţăranii până târziu nu au fost liberi şi nu au avut pământurile lor pentru a le munci şi pentru a se dezvolta. Unde mai punem că nu se punea problema de educaţie în rândul lor. Ia toate aceste lucruri făceau să crească prăpastia dintre “ţărani” şi “domni”, pe care cei dintâi îi vedeau ca pe nişte “mofturoşi ce stau toată ziua, fumează ciubuc şi nu fac nimic”. Dacă vă uitaţi cu atenţie, am moştenit o astfel de mentalitate şi în ziua de azi, “oamnii bogaţi stau toată ziua şi nu fac nimic”, când de fapt oamenii bogaţi e posibil să muncească mai mult ca un om obişnuit care merge la birou de la 9 la 6.

Să zicem, că unul din primele boom-uri culturale la noi în ţară a venit o dată cu Revoluţia de la 1848, care după cum ştim a fost o revoluţie culturală în adevăratul sens al cuvântului şi faptul că oamenii de rând au început să aibă acces la un grad mai mare de educaţie, a ajutat mult la ridicarea noastră şi cuva la “luminarea” noastră.

Apoi avem parte de cea mai înfloritoare perioadă din punct de vedere socio-cultural în Roamnia, şi anume Perioada Interbelică. Dacă mă întrebaţi pe mine, a fost perioada noastră de maximă glorie. România ajusese la un nivel din punct de veere cultural pe care nu cred să îl mai atingă vreodată. Atunci a devenit Bucureştiul “Micul Paris” (să îi mulţumim lui Napoleon III pentru asta) şi atunci cei mai înalţi demnitari, persoanlitati şi practic “lumea bună a Europei” venea la noi. Atunci am avut o deschidere fabuloasă către cultură, către înţelegerea claselor sociale şi mai ales către evoluţie. Deşi eram conştienţi de separarea pe clase sociale, educaţia era disponibilă pentru cei mai mulţi (măcar până la un punct) şi un lucru care se poate observa legat de această perioadă era că oamenii chiar erau deschişi să înveţe, să se cultive, să călătorească, să primească oamenii străini.

După acest episod frumos cu soare, a venit un nor mare şi negru o dată cu Al Doilea Război mondial, şi anume, comunismul! Comunismul a cărui principal obiectiv a fost să şteargă de pe suprafaţa pământului elita culturală şi politică de dinainte, şi în marea i-a şi reuşit (să ne aminitm de toţi intelectualii noştri duşi la canal sau executaţi din start), iar apoi, următorul obiectiv a fost să îşi instaureze o nouă elită care nu avea un fond cultural şi uite aşa aveam mari directori de întreprinderi sau miniştri care nu aveau nici şcoala primară terminată.

Dacă perioada asta ar fi durat 10-20 de ani nu ar fi fost aşa greu, dar a durat jumătate de secol, în care s-au format generaţii, în care s-au spălat creiere şi în care s-a instaurat mentalitatea că pentru a urca în ierarhia socială trebuie să cunoşti pe cineva bine pus sau trebuie să plăteşti pe cineva care te poate ajuta.

Nenorocirile Regimului Comunist nu se rezumă doar la chinurile prin care treceau oamenii şi la lipsa de egalitte între cei care munceau, ci s-au extins pe toate planurile vieţii noastre. Cultura a fost stersă şi redefinită, arta a fost sugrumată până la ultima picătură, realitatea noastră a fost modificată astfel încât să credem că doar realitatea din interiorul ţării contează şi că ce se întâmplă în exterior e o sfidare la adresa noastră (poate vă sună cunoscută idea asta, că încă e vie). Definiţia noastră despre elită s-a modificat atât de mult încât nu putem renunţa nici acum la tiparul pe care comunismul l-a instaurat în minţile noastre.

Da, e drept că pe ici, pe colo mai erau câteva crâmpee de lumină, câte o bibliotecă neatinsă de focurile comuniste, câte o librărie dosită prin cine ştie ce orăşel uitat de vreme, câte o Europa Liberă ascultată pe întuneric în surdină, câte un intelectual ascuns sub masca membrului de partid, dar toate aste au fost nişte sclipiri de stele mult prea slabe ca să ţină focul intelectual şi cultural în viaţă timp de cinzeci de ani. Oamenii în general, adică marea masă, au mâncat ce li s-a servit, au trăit cum li s-a spus şi au format generaţii aşa cum au fost şi ei formaţi.

Şi din nefericire, asta îşi spune cuvântul asupra a ceea ce se intamapla în ziua de azi, asupra felului în care ne alegem valorile, asupra felului în care gândim şi ne comportăm şi asupra felului în care vedem viaţa.

După Revoluţia din 1990 am avut parte de un şoc cultural atât de mare că ne-a scurtcircuitat şi cred că am rămas aşa şi acum. Ganiti-vă cât de departe erau ţările occidentale în comparaţie cu noi, iar noi când am văzut că brusc avem deschidere şi putem face orice, neavând valori bine structurate şi un ghidaj corect, am luat ce am crezut noi că ni se potriveşte. E ca şi cum ai avea două plante de acelaşi fel, pe una o ţii în casă la o lumină moderată, îi dai apă mai puţină, căldură nu prea multă, iar pe a două o ţii afară la aer, în căldura soarelui cu apă din belşug. După o vreme, te gândeşti să scoţi şi plantă din casă afară şi să o tratezi la fel ca pe celalata care este deja mare şi frumoasă. Cea pe care abia ai scos-o este plăpândă, de un verde crud, firavă, cu frunzele lăsate şi mult mai mică decât sora ei care a crescut afară şi este viguroasă, are o culoare putenica şi începe să facă fructe. Oricât de bine ai trata acum plantă care a fost ţinută în casă, tot o să fie în urmă celeilalte. Dar ştiţi care este partea bună? Că dacă începi să o îngrijeşti, o să înceapă şi ea să arate bine, să crească mai frumos şi să facă fructe. Chiar dacă mereu v-a rămâne în urma celeilalte, o să ajungă şi ea la linia de finish.

Cam aasa e şi cu noi şi cu educaţia noastră şi cu nivelul nostru cultural. Acum suntem în punctul în care trebuie să facem eforturi să îi ajungem pe alţii din urmă şi nu vom reuşi niciodată să facem asta dacă nu ne educăm, dacă nu ne cultivăm şi dacă nu înţelegem că universul ăsta nu se rezumă doar la noi şi la a ne fi nouă bine.

Voi ce părere aveţi?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *